Dimineaţa cu un prieten
Eram într-o dimineaţă cu Paul. Sau nu mai ştiu dacă era dimineaţă, petrecusem multe ore stînd de vorbă şi la televizor se succedaseră programele de noapte, programele matinale, ştirile de prînz, filmul de seară, emisiunea stupidă de la amiază pe care o sărisem pentru că ne hotărîsem să tragem cu praştiile în porumbei speriaţi de blocuri şi de taximetrişti plini de angoasă . Aşa zic eu, tragem. De fapt nu am tras cu nimic în nimeni, cel mult am tras de noi, fiecare, să tragem aer în piept şi apoi unul în celălalt cu vorbe. Dar pentru că vorbele ies din gură asemenea unor pietricele cărora le imprimăm viteză supersonică, spun că celălalt devine pescăruş sau porumbel ieftin.
Eram cu Paul şi nu mai ştiu ce perioadă a zilei era. Ne înconjurau ceşti de cafea iar el avea în faţa picioarelor strînse turceşte sub trupul acoperit de o cămăşă neagră, ultima ceaşcă de cafea. Pe marginile ei, zaţul uscat se transformase într-o peliculă de praf maroniu pe care îl suspectam a fi şi amărui, atît de fin încât mi-a fost frică să mă gîndesc la el. Parcă se topise o peliculă de bunătate scursă peste marginile lumii lui. Eu beam lapte bătut, acru şi compact. Pasta albă care se prăvălea peste o limbă înzestrată cu întreaga diversitate a porilor senzitivi. Puteam să adorm, puteam să deschis geamul de la bucătărie dar se întâmpla o circulaţie a aerului în acel moment al zilei pe care nu îl pot identifica încât nu voiam să fiu cel care se ridică în picioare şi opreşte orbitarea atomilor. Stăteam aruncat pe un colţ de canapea şi încercam să îmi amintesc momentul în care l-am cunoscut pe omul care stă în faţa mea şi sub ce haine s-au ascuns cei cinci ani pe care i-am petrecut atît de ciudat încât cafeaua a rămas mereu cu acelaşi gust, eu nu mi-am schimbat obiceiul de a nu bea cafea, el şi-a schimbat de cîteva ori culoarea cămăşilor, în definitiv unde s-au ascuns cei cinci ani în care niciunul dintre noi nu s-a schimbat.
La un moment dat, din pereţi a ţîşnit muzica. Putea să fie lumină, ar fi ridicat momentul în care doi prieteni îşi vorbesc pe limba sufletului la rang de revelaţie, am fi făcut cel puţin schimb de ceşti, aş fi atins pelicula aia de bunătate revărsată peste ceaşca uscată, dar nu a fost. A fost o melodie de război, paşi care loveau sacadat într-o podea, într-un plafon, într-un covor şi izbeau uşi în urma lor. Era un copil care ieşea pe uşă. Se făcuse dimineaţă, într-adevăr. Dar care dimineaţă era, dimineaţa în care ne întâlnisem sau care dintre celelalte?
