Un bucureştean la curtea plaiului muzical

Weekendul acesta, iubita mea m-a dus la Plai. Mi-a promis că îmi va plăcea, mi-a spus că se supără dacă nu vin, mi-a spus că trăiesc degeaba în București dacă nu am fost la Plai niciodată. A avut dreptate, nu știu dacă se gândea și la faptul că poate fi cel mai groaznic festival de heavy-metal, eu am să mă simt bine pentru că sunt cu ea.

Prima problemă pe care o întâmpin în momentul în care încep să scriu despre Festivalul Plai de la Timişoara este începutul. Copleşit de infuzia de bun-gust la toate nivelele, trebuie să îmi aleg bine cuvintele, trebuie să îmi ordonez perfect ideile, trebuie să îmi liniştesc sufletul până la calmul lacurilor nederanjate de nicio pală de vânt, trebuie să redevin un bucureştean placid, greu de atins, greu de impresionat, trebuie să încerc să privesc la rece toate cele două zile(din trei) ale festivalului la care am fost prezent şi împreună cu ochiul critic să ne punem pe analiză. Nu reuşesc însă să mă retrag din atmosfera sinceră şi vamaiotă în care am fost scufundat în acest sfârşit de săptămână.

Am ajuns la Plai, sâmbătă după-masă, cu 15 minute după ce începuse concertul trupei Cristoph Pepe Auer Quartet. Un sunet liniştit, pe care imediat l-am ataşat somnului de bebeluş, suav şi de care îţi este frică să te apropii pentru a nu strica o imagine perfectă. Exact aşa este şi cu muzica celor de la C.P.A.Q, îţi este teamă să te apropii de muzica lor cu speranţa că te va binedispune, că te va face să te simţi nu ştiu cum sau pentru nu ştiu cât. I-am ascultat şi în a treia zi, în cadrul unui workshop pe care l-au susţinut pe o scenă mică, fără microfoane, fără amplificatoare, deranjaţi doar de o albină pierdută în spaţiu, sub ochii şi inimile flămânde ale celor treizeci de participanţi. Au explicat cum stă treaba şi cu hang-ul, cel mai nou instrument şi singurul instrument inventat în secolul XXI care nu are nevoie să fie amplificat pe care eletrică şi pentru a cărui achiziţie există o listă de aşteptare întinsă pe 2, 3 ani.

La final, Cristophe Pepe Auer și Manu Delago, primul și singurul duet de clarinet și hang(google it, e prea mișto instrumentul) au oferit un moment de genialitate muzicală interpretând melodia Smells Like Teen Spirit a trupei Nirvana cu cele două instrumente, moment pentru care au fost aplaudați, fluierați și apreciați la scenă deschisă.

Au urmat Kaloome, o trupă din Franţa, o trupă care mi-a oferit ceva nu mă aşteptam, ceva despre care nu auzisem vorbindu-se şi despre care nu citisem, şi anume rumba gitana, unul din multele stiluri muzicale născute din dorinţa minorităţilor de a îşi face auzită vocea în comunitatea în care se desfăşoară. Kaloome, ca şi The Shin, grupul georgian care i-au urmat au ridicat publicul în picioare, l-au făcut să mişte picioarele. Au avut parte, ce-i drept de cel mai numeros public, între orele 20.00 şi 23.00, bătrâni, graşi, cupluri cu copii de TOATE vârstele retraşi în spate, printre copaci, ascultând şi retrăind un spirit vamaiot de care acum doar ei ştiu cât de mult se bucură, străini, am recunoscut unguri şi bulgari, prieteni din Bucureşti cu care m-am întâlnit printre hamace.

Dobet Gnahore, prezentată ca fiind noua divă a muzicii africane, artista care a cântat două cântece la bis, spre deosebire de ceilalți artiști care au cântat câte o dată, a fost cea mai așteptată și cea mai apreciată prezență de pe scena festivalului. De la primi pași și primele note a reușit să țină oamenii în picioare și cu mâinile pe sus, fără să le ceară acest lucru. World Music îi spune, adică muzică bună, dar nu neapărat pe placul tuturor. Spectacolul ei a fost foarte spectacol, foarte dansant, foarte antrenant, lucru care a ecplisat muzica pe care o cânta, a anexat muzica dansurilor ei super-gimnastice.

Am avut senzaţia că începutul serii şi finalul ei, sub CPAQ şi Horea Crişovan s-au vrut zone pour le connaiseurs cu public restrâns, deşi întregul festival a purtat o notă ”altfel” pe care nu am întâlnit-o până acum la niciun festival de muzică din România oricât de mult s-au străduit organizatorii, ca să nu vorbesc de București. Plai-ul este unic în România.

Unic prin diversitatea îmbinată perfect cu monotonia vieților oamenilor, unic prin locația sa, Curtea Muzeului Satului Bănățean, unic prin profilul participanților, unic prin muzica care te face să vrei să o iei acasă și nu pe un cd ci literal, te face să vrei să deschizi un sac imens pe care nu îl ai, să îl așezi cu gura spre scenă și după ce ai prins toată muzica de pe micuța scenă galbenă să iei sacul acasă și să îl deschizi în fiecare zi.

Fiecare a avut așteptările sale, fiecare așteptare a fost împlinită, multiculturalitatea și arta s-au regăsit perfect în muzica de pe scena principală și cea secundară, în sunetul pașilor de dans spaniol, în ritmul săriturilor georgiene și giumbușlucurilor africane.

Mi-a plăcut foarte mult organizarea, în cazul în care nu v-ați dat seama de asta până acum, mi-au plăcut sacii cu bureți pe care îi vedeai lângă fiecare copac, locuri pentru oricine vrea să se întindă în orice poziție vrea și să asculte muzica din spate, dintre copaci. Mi-au plăcut foarte mult hamacele și căpița de fân, mi-a plăcut locul pentru biciclete organizat mai frumos decât parcarea (care parcare?), mi-au plăcut indicatoarele hand-made și cortul pentru mâncare, mi-a plăcut că deși organizat în curtea unei instituții culturale(Muzeul Satului Bănățean), deși au fost și adolescenți care se vroiau anti-sistem și pe care îi recunoșteai ușor după gradul de beție, se respectau spațiile de mâncare și băutură, spațiile toaletelor, spațiile de ”sufragerie” în aer liber, iar în timpul concertelor, cafenelele dădeau muzica încet pentru a nu deranja. Mi-au plăcut activitățile partenerilor culturali, diverse la maxim de la locuri pentru bijuterii hand-made până la standul Penitenciarului Timișoara, de la Verde pentru Biciclete până la TVRTM.

La finalul festivalul pacifist și mult prea senzual am regretat că nu am venit și vineri, am regretat că de abia 2009 a fost primul an în care am ajuns în Pădurea Verde, am regretat că e doar un festival o dată pe an, m-am bucurat însă am că am fost atât de înțelept să particip, atât de plăcut impresionat, atât de bucureștean la curtea plaiului muzical.

Share/Save