Cimitirul ne face cuminți

Dacă aș fi un cimitir, mi-aș dori mai mult decît orice să am un lucru. Mi-aș dori mult să am cîini vagabonzi. Să am cîțiva cîini vagabonzi, castrați sau nu, grași, atît de grași încât lumea să spună cînd pleacă de la înmormîntări că de fapt sunt cățele însărcinate. Cîini grași, ca cei de pe lîngă blocul Apa Nova, la ieșirea din Cișmigiu, care se joacă cu traficul, direcționîndu-l încoace și încolo după cum le spune soarele, după cum au chef să se așeze pe asfalt. Cîini vagabonzi, ca să știe lumea că oricît de vagabond și liber ai fi în viață, oricît de mult te-ai hrăni din viețile celorlalți, cimitirul ne strînge pe toți și ne face cuminți, ne liniștește într-un mod foarte brutal, mușcînd din viață ca un cîine turbat.

Share/Save