Am primit cu indiferență vestea că voi avea o după-masă de duminică liberă. Aveam să mi-o păstrez liberă indiferent de celelalte idei, deci persoane și hotărîrile lor. Am mîncat și am citit, am ascultat muzică și m-am jucat, am vorbit la telefon și am urmărit mișcările de dezăpezire care aveau loc în curte dar undeva în jurul orei 1400, am hotărît că trebuie să urc la cota decisivă a zilei și să atac dealul din Tineretului cu placa. Am tras mult de mine, am tras de pantaloni, am tras de izmene(Da! Bărbați! Purtați izmene!) și am pornit către centrul orașului. Eu stau aici(Zoom out, e Șoseaua Chitilei), asta înseamnă că de aici pînă acolo pot să citesc o carte întreagă sau pot să învăț un curs pentru examenul de marți. Prima lecție a zilei a fost că zăpada de la geam nu e tot una cu zăpada de pe șosele. Căderile de zapădă de pe șosele cîștigă detașat la viteză de coborîre, randament și viteza vîntului. E trist să ieși singur cu placa dar mizam pe faptul că voi găsi cîțiva rideri cu care să mă simt bine pe Tineretului. Erau cinci. Înfruntau cu stoicism vîntul care bătea în vîrful ăla de deal fără milă, bătea de parcă voia să dărîme blocurile de la Eroii Revoluției. Știe cineva dacă s-a raportat vreo implozie de bloc în zona respectivă?
Partea frumoasă cînd sunt puțini rideri e că e loc pentru toți, de cîte ori vrea fiecare. Eu am vrut de vreo 20 de ori și de vreo 15 ori pe kicker. Zic eu că pentru prima dată pe kicker m-am descurcat admirabil(între noi fie vorba, am dat și un nose-grab, dar lejer). A fost magnific! În timp ce plecam am dat de niște copii drăguți cu care m-am tăvălit prin zăpadă cum nu m-am tăvălit toată iarna la un loc( credits go to Oana&Sandra și echipa Let`s do it, Romania!).
După ce am coborît din tramvai am pornit pe jos, pe marginea șoselei, către strada mea. Asta pentru că trotuarele erau imposibil de folosit, toată zăpada de pe șosea era aruncată acolo. Mergeam pe partea stîngă a șoselei cu vîntul în față și capul aplecat, din cînd în cînd ridicam privirea să văd ce apare, mașinile circulau aproape de mijlocul șoselei, cît mai departe de ”trotuare”. Traficul era oricum foarte lejer. La un moment dat, am ridicat capul și am văzut în fața mea un utilaj de dezăpezire cunoscut în termeni populari ca lamă.(să tot fi fost vreo 10 metri între mine și ea dar ce contează?)Lamele de obicei merg foarte repede și aruncă multă zapadă, cum era și cazul celei de față. Singura problemă e că lama nu a vrut să mă ocolească nici să claxoneze, deci nu a vrut să mă avertizeze. Am sărit în zăpada din stînga în timp ce lama arunca un val de cod roșu de zăpadă peste mine. Viu deci! Am reușit! Să mulțumesc pe această cale Administrației Domeniului Public și Primăriei Sectorului 1 pentru că au înființat trotuarele care salvează vieți. În alți termeni, am avut o duminică fantastică, fantastique!
Nu mi-am făcut niciodată griji că voi îmbătrîni iar din cînd în cînd a apărut cîte o melodie, carte sau poezie care să îmi amintească faptul că drumul pe care am pornit e un drum bun.
Vineri seară a avut loc o relansare a antologiei “Iubirea e pe 14 februarie”. De data aceasta a fost ceva special, în faţa şemineului, la etaj, în Shelter Pub (strada Şelari nr 17, lângă Suburbia). Invitaţii serii au fost: Ioan Es Pop(care şi-a anunţat lipsa printr-un email trimis cu 2 ore înainte de eveniment), Marius Ianuş, Octavian Soviany, Livia Roşca, Claudiu Komartin, Mugur Grosu şi Gelu Vlaşin, iar întâlnirea a fost moderată de Dragoş C. Butuzea şi Sorin DespoT.
Cu siguranţă a fost ceva diferit faţă de lansarea precedentă. Au fost invitaţi mai mulţi autori, s-a citit într-o formă pe care nu o pot numi ordonată, dar total diferită de haosul precedent. Sorin Despot merită felicitat pentru că a fost mediatorul perfect public-autori(un om pe cît de masiv pe atît de ludic) iar Dragoş felicitat pentru că a reuşit să modereze şi tempereze autorii(pe cît de elitist pe atît de emoţionat iar uneori chiar emoţionant). Discuţiile au fost la un alt nivel, deşi au fost momente de derizoriu, discuţii filosofice despre coperta volumului etc.
M-am bucurat să văd din nou mulţi oameni şi îmi permit să presupun că au fost chiar şi oameni noi, care nu au auzit de antologie pînă ieri.Felicitări lui Andrei Ruse, omul a arătat că se poate:).
Eram într-o dimineaţă cu Paul. Sau nu mai ştiu dacă era dimineaţă, petrecusem multe ore stînd de vorbă şi la televizor se succedaseră programele de noapte, programele matinale, ştirile de prînz, filmul de seară, emisiunea stupidă de la amiază pe care o sărisem pentru că ne hotărîsem să tragem cu praştiile în porumbei speriaţi de blocuri şi de taximetrişti plini de angoasă . Aşa zic eu, tragem. De fapt nu am tras cu nimic în nimeni, cel mult am tras de noi, fiecare, să tragem aer în piept şi apoi unul în celălalt cu vorbe. Dar pentru că vorbele ies din gură asemenea unor pietricele cărora le imprimăm viteză supersonică, spun că celălalt devine pescăruş sau porumbel ieftin.
Eram cu Paul şi nu mai ştiu ce perioadă a zilei era. Ne înconjurau ceşti de cafea iar el avea în faţa picioarelor strînse turceşte sub trupul acoperit de o cămăşă neagră, ultima ceaşcă de cafea. Pe marginile ei, zaţul uscat se transformase într-o peliculă de praf maroniu pe care îl suspectam a fi şi amărui, atît de fin încât mi-a fost frică să mă gîndesc la el. Parcă se topise o peliculă de bunătate scursă peste marginile lumii lui. Eu beam lapte bătut, acru şi compact. Pasta albă care se prăvălea peste o limbă înzestrată cu întreaga diversitate a porilor senzitivi. Puteam să adorm, puteam să deschis geamul de la bucătărie dar se întâmpla o circulaţie a aerului în acel moment al zilei pe care nu îl pot identifica încât nu voiam să fiu cel care se ridică în picioare şi opreşte orbitarea atomilor. Stăteam aruncat pe un colţ de canapea şi încercam să îmi amintesc momentul în care l-am cunoscut pe omul care stă în faţa mea şi sub ce haine s-au ascuns cei cinci ani pe care i-am petrecut atît de ciudat încât cafeaua a rămas mereu cu acelaşi gust, eu nu mi-am schimbat obiceiul de a nu bea cafea, el şi-a schimbat de cîteva ori culoarea cămăşilor, în definitiv unde s-au ascuns cei cinci ani în care niciunul dintre noi nu s-a schimbat.
La un moment dat, din pereţi a ţîşnit muzica. Putea să fie lumină, ar fi ridicat momentul în care doi prieteni îşi vorbesc pe limba sufletului la rang de revelaţie, am fi făcut cel puţin schimb de ceşti, aş fi atins pelicula aia de bunătate revărsată peste ceaşca uscată, dar nu a fost. A fost o melodie de război, paşi care loveau sacadat într-o podea, într-un plafon, într-un covor şi izbeau uşi în urma lor. Era un copil care ieşea pe uşă. Se făcuse dimineaţă, într-adevăr. Dar care dimineaţă era, dimineaţa în care ne întâlnisem sau care dintre celelalte?
În timp ce o citeam cineva mi-a spus despre cărțile lui Bukowski că sunt toate la fel. Pe la mijlocul romanului am avut senzația că fiecare pagină e la fel. Un roman atît de simplu, ușor și banal încât l-am citit în 2 zile de metrou Basarab-Obor și retur.
Poate că așteptările mele din partea cărților sunt nepotrivite, dar m-am educat să cer așa cum m-am educat să ofer iar Bukowski nu mi-a oferit nimic. Nu mi-a oferit o poveste care să mă provoace, nu mi-a oferit un vocabular pe care să îl admir, nu mi-a oferit nimic din lucrurile și ideile obișnuite ale unei cărți. Dacă ar fi fost un film, l-aș fi oprit după prima jumătate de oră.
Poșta e un film ieftin, o carte pe care o facă poștă despre viața unui om care se face singur poștă.
